“Daca eterna revenire este povara cea mai grea, atunci vietile noastre, proiectate pe acest fundal, pot aparea in toata splendoarea usuratatii lor.
Este, intr-advevar, greutatea cumplita si usuratatea frumoasa?
Povara cea mai grea ne striveste, ne face sa ne incovoiem sub ea, ne lipeste de pamant. Dar
, in poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreste sa fie impovarata de greutatea trupului barbatesc. Asadar, cea mai grea povara este, in acelasi timp, imaginea celei mai intense impliniri vitale. Cu cat mai grea e povara, cu atat mai apropiata de pamant e viata noastra, si cu atat mai reala si mai adevarata.
Omul nu poate sti niciodata ce vrea intrucat nu are decat o singura viata si n-are cum s-o compare cu niste vieti anterioare.
Dar ce valoare poate avea viata daca prima repetitie a vietii e insasi viata?
Dragostea se poate naste dintr-o singura metafora.
Sa faci dragoste cu o femeie si sa dormi cu ea in acelasi pat – iata doua pasiuni nu numai diferite, ci aproape contradictorii.
Dragostea nu se manifesta prin dorinta de a face dragoste, ci prin dorinta somnului in doi.
Cel ce traieste printre straini se misca intr-un spatiu vid, deasupra pamantului, fara acea plasa de protectie pe care i-o intinde oricarei fiinte umane propria-i tara, unde se afla familia sa, prietenii sai si unde se face lesne de inteles in limba pe care o cunoaste din copilarie.
Dar tocmai cel slab trebuie sa fie tare si sa plece atunci cand cel tare e prea slab ca sa-l poata rani pe cel slab.”
Recomandare – M. Kundera, “Insuportabila usuratate a fiintei”
